Copiii capitanului Grant- I+II -Jules Verne

Copiii capitanului Grant este un roman de aventuri, publicat in foileton in Magasin d’education et de recreation, intre 20 decembrie 1865 si 5 decembrie 1967, apoi in volum (trei volume), la data de 23 iunie 1868, la editura Hetzel.
 

Actiunea romanului incepe in 1864, atunci cand Lordul si Lady Glenarvan pleaca intr-o calatorie la bordul yachtului Duncan. Echipajul pescuieste un rechin in pantecele caruia este descoperita o sticla care contine un mesaj din partea unui capitan, pe nume Grant, si a doi dintre insotitorii sai pe vasul Britannia care naufragiase. Mesajul indica latitudinea (37° 11′) naufragiului, dar indicatia longitudinii este ilizibila. Din fericire, capitanul Grant scrisese trei mesaje identice, dar in limbi diferite (franceza, germana, engleza), iar mesajul in franceza este ceva mai lizibil. Cuplul Glenarvan se decide sa plece in cautarea supravietuitorilor cu autorul capitanului John Mangles si a secundului acestuia, Tom Austin, un batran lup de mare. Ei sunt insotiti de copiii capitanului Harry Grant, Mary Grant, o adolescenta de 16 ani, si Robert Grant, de 12 ani, de maiorul Mac Nabbs si de un geograf francez, Jaques Paganel. […]

Cateva dintre temele recurente in romanele lui Jules Verne: cautarea fiintei iubite, geografia ca lectie de viata, explorarea tinuturilor necunoscute, lumea ca teatru etc. au o functie instructiva. Fara a fi didactice, cartile lui Jules Verne – iar Copiii capitanului Grant exceleaza in aceasta calitate – ofera intr-o maniera alerta elemente stiintifice dintre cele mai variate, de la principii si practici de navigatie, elemente de geografie, istorie, zoologie, pana la date etnografice dintre cele mai exotice. - Lucian Pricop

Fragment din volumul "Copiii capitanului Grant. Volumele I si II" de Jules Verne:

"Erau in 24 octombrie si in a zecea zi de la plecarea din Talcahuano. Nouazecisitrei de mile ii mai desparteau inca pe calatori de punctul in care Rio Colorado taie paralela 37, adica trei zile de mers. In timpul acestei traversari a continentului american, lordul Glenarvan pandea cu o riguroasa atentie apropierea de indigeni. Voia sa le puna intrebari referitoare la capitanul Grant prin intermediul patagonezului, cu care Paganel, de altfel, incepuse sa se inteleaga destul de bine. Dar urmau o cale putin umblata de indieni, deoarece drumurile din pampas, care pornesc din Republica Argentinei pana in Cordilieri, sunt situate mai la nord. De aceea, indienii nomazi sau triburile sedentare, care se supuneau legilor „caciques", nu se intalneau. Daca, din intamplare, vreun calaret nomad isi facea aparitia in departare, acesta disparea iute, foarte putin dornic de a intra in relatii cu necunoscutii. O asemenea trupa trebuie ca parea suspecta oricui se incumeta singur in ses: banditului, caruia ii trezea banuielile vederea a opt barbati bine inarmati si calarind bidivii iuti, precum calatorului care, pe aceste campuri pustii, putea sa vada in ei niste oameni rau intentionati. Din aceasta pricina se aflau intr-o neputinta absoluta de a intra in vorba cu oamenii, fie ei cinstiti sau talhari. Era chiar de regretat ca nu dadeau nas in nas cu vreo banda de „rastreadores'", chiar de-ar fi fost sa-si inceapa conversatia prin impuscaturi. Cu toate acestea, daca Glenarvan, in interesul cercetarilor sale, ajunsese sa regrete absenta indienilor, se produse totusi o intamplare care il ajuta in mod ciudat la interpretarea documentului.

De rnai multe ori, drumul urmat de expeditie taie potecile pampasului, printre altele un drum destul de insemnat - acela dintre Carmen si Mendoza -, usor de recunoscut dupa osemintele anirnalelor domestice, catarilor, cailor, oilor sau boilor, care il semanasera cu resturile lor roase de ciocurile pasarilor de prada albite sub actiunea vantului. Vedeai ramasite pamantesti oriunde intorceai capul si, fara indoiala, multe schelete umane se contopisera in pulbere cu cele ale unor sarmane si umile animale.”

RECENZII